Oamenii se îngrijesc mai mult de pisicile sau căţeii lor decât de propriile lor suflete

Autor: C. H. Spugeon | Album: De luat aminte | Tematica: Atenționări și sfaturi
Resursa adaugata de InsulaEkklesiablog in 04/10/2011

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 0/10 X

TREZIREA SUFLETULUI

Mulţi oameni se dezinteresează complet de lucrurile veşnice. Ei se îngrijesc mai mult de pisicile sau căţeii lor decât de propriile lor suflete. Este un mare har dacă suntem aduşi acolo încât să ne gândim la noi înşine, să cugetăm cum stăm faţă de Dumnezeu şi faţă de veşnicie. Aceasta este de multe ori un semn al mântuirii ce va să vină.

Din firea noastră ne jenează teama produsă în noi de grija pentru mântuirea sufletului nostru - de aceea facem ca leneşii, să adormim din nou. Ceea ce este o mare nechibzuinţă, căci o luăm în glumă riscând totul, întrucât moartea este atât de aproape de noi şi judecata la care vom fi supuşi, la fel de sigură. Dacă Domnul ne-a ales pentru viaţa veşnică El nu ne va lăsa să recădem în adormirea noastră. Iar dacă suntem chibzuiţi, ne vom ruga ca grija pentru sufletul nostru să nu înceteze, până când ne ştim cu adevărat mântuiţi.

Ar fi îngrozitor ca visând să cobori în iad, iar apoi, deschizând ochii, să vezi prăpastia definitivă ce te desparte de cer. Tot atât de îngrozitor este şi ca odată treziţi, pentru a scăpa de mânia viitoare, să ne scuturăm apoi de această prevenire şi să ne întoarcem la marea noastră nepăsare de mai înainte.

Constat deseori că aceia care-şi înăbuşe imboldul conştiinţei în păcătuirea lor cu o altă ocazie nu mai sunt la fel de mişcaţi de conştiinţa lor. Fiecare trezire spirituală care nu este folosită ajută numai la recăderea sufletului în inconştienţa somnului, ceea ce este mai rău decât înainte - devine foarte puţin probabil ca sufletul să fie readus din nou ia simţămintele sfinte avute mai înainte. De aceea sufletul nostru ar trebui să fie foarte îngrijorat la gândul de a scăpa de neliniştea care îl frământă, singura cale salvatoare fiind aceea

a întoarcerii şi predării lui Dumnezeu.

Un bolnav suferind de gută a fost vindecat prin leacul unui şarlatan, care însă i-a infectat interiorul trupului, şi până la urmă pacientul a murit. Nimic nu-i mai îngrozitor decât să fii tămăduit de spaima sufletească printr-o nădejde falsă! Atunci mijlocul de tămăduire este mai rău decât boala însăşi. Mult mai bine este ca sensibilitatea conştiinţei noastre să ne producă ani de-a rândul spaimă şi îngrijorare, decât să o pierdem - ca apoi să pierim din cauza împietririi inimii noastre.

Pe de altă parte, trezirea sufletească nu este ceva care să ne aducă autoliniştirea sau să dorim ca ea să dureze neîncetat. Dacă sărim din somn văzând că ne arde casa, nu ne instalăm pe marginea patului spunându-ne: sper că sunt treaz de-a binelea. Bine că nu am dormit mai departe! Ci atunci facem ce ne stă în putinţă ca să scăpăm de moartea care ne ameninţă, alergăm la uşă sau la fereastră ca să scăpăm, să nu murim arşi de vii unde ne aflăm. Ar fi un avantaj foarte îndoielnic ca să ni se trezească sufletul şi totuşi să nu scăpăm de primejdie. Să nu uităm trezirea sufletului nu înseamnă încă mântuire! Un om poate să fie foarte conştient că este o fiinţă pierdută şi totuşi să nu fie niciodată mântuit.

El poate fi făcut să cugete şi totuşi să moară în păcatele sale. Când faci descoperirea că ai dat faliment, simpla constatare a datoriilor nu le va achita niciodată. Un rănit poate privi mult timp la rănile sale, dar prin asta ele nu se vor vindeca - numai pentru că omul le simte durerea, constată forma şi gravitatea lor. Este un şiretlic al diavolului să-l ispitească aşa fel pe om, încât acesta să se mulţumească cu simpla constatare a păcatelor. Alt vicleşug al aceluiaşi înşelător este de a-l face pe un păcătos să-şi închipuie, că nu trebuie să se încreadă în Cristos, câtă vreme nu a atins un grad precis de deznădejde. Trezirea sufletului nostru trebuie să ne conducă la Mântuitorul. Să ne închipuim că doar ştiindu-ne păcatul putem

contribui la îndepărtarea lui, apare ca ceva dezgustător. Este ca şi când am spune: apa nu-mi poate spăla obrazul dacă nu mă uit mereu în oglindă, şi dacă nu-mi număr mereu petele de pe faţă.

Simţământul că avem nevoie de mântuire prin har este un semn foarte sănătos; dar ne trebuie înţelepciune ca să-l folosim bine, să nu facem un idol din acest simţământ. Unii oameni par să se complacă în propria lor îndoială, temere şi grijă. Nu pot fi urniţi de la ele, parcă au crescut odată cu ele. Se spune că cea mai mare greutate pe care oamenii o au cu caii când arde grajdul, este de a-i scoate de unde sunt priponiţi. Caii, dacă s-ar lua pe urma celor ce vor să-i scoată, s-ar salva din flăcări, dar animalele par înlemnite locului din cauza spaimei. Oare temerea noastră de mânia viitoare ne va împiedica să scăpăm de ea? Nu-i nici un fel de speranţă în privinţa asta.

Un deţinut care era de mulţi ani în închisoare nu mai simţea dorinţa să iasă de acolo. I se deschisese uşa celulei - dar el se ruga cu lacrămi, să fie lăsat să rămână mai departe în închisoarea unde stătuse aşa de multă vreme. Auzi, să-ţi iubeşti închisoarea! Să-ţi fie dragi zăbrelele de la fereastră şi mâncarea din închisoare! Bineînţeles în cazul amintit, lucrurile nu erau în regulă, omul nu era sănătos la minte. Oare, suntem noi dispuşi să rămânem mereu doar treziţi sufleteşte şi atâta tot? Să nu vrem să dobândim şi iertarea? Dacă vrem să stăruim mai departe în teamă şi spaimă, atunci desigur că nici cu noi lucrurile nu-s în regulă.

Dacă ne putem căpăta pacea sufletească, atunci s-o primim fără întârziere! De ce să rămânem mai departe într-o groapă întunecată, unde ni se cufundă picioarele? Când putem avea parte de lumină, şi încă una minunată, cerească, de ce să zăcem în întunerec şi să murim în spaimă? Poate nici nu ne dăm seama cât

ne este de aproape mântuirea! Dacă am şti, atunci desigur că am întinde mâna să o luăm, căci ea există, ne stă la îndemână şi o putem avea; trebuie numai să punem mâna pe ea, şi să-I mulţumim Celui care ne-o dăruieşte. Nu trebuie să ajungem la deznădejde ca să fim pregătiţi pentru îndurarea lui Dumnezeu. Când

„Pelerinul” lui Bunyan în drumul lui spre poartă, a căzut în mlaştina deznădejdii, oare i-a fost lui plăcut noroiul de pe hainele sale şi mocirla, considerând aceasta ca un mijloc care să-i uşureze atingerea ţintei în drumul său? Desigur că Pelerinul nu s-a gândit nicidecum la aşa ceva! Şi cu atât mai puţin o vom putea noi face. Nu ceea ce simţim noi ne va mântui, ci ce a simţit Domnul Isus pentru noi.

Un străin a venit odată să viziteze furnicarul de oameni care este oraşul Londra. Deodată omul deveni palid la faţă. Întrebat ce are, răspunde: Mi-am pierdut portofelul cu întreaga mea avere în numerar! El precizează până la ultimul ban numerarul din portofel, toate cecurile şi hârtiile de valoare ce le conţinea. I se spune de către prietenii săi că faţă de situaţia creată, ar trebui să-i fie o mângâiere faptul că ştie atât de bine dimensiunea pierderii suferite. Omul însă pare să nu înţeleagă valoarea unei asemenea consolări. Nu

- spune el - Nu-mi ajută la nimic faptul să ştiu ce am pierdut - această cunoaştere nu-mi repară pierderea suferită! Spuneţi-mi unde îmi pot regăsi portofelul cu banii din el şi atunci îmi veţi face un serviciu real; simpla cunoaştere a pierderii mele nu-mi este de nici un folos!

La fel este şi cu conştiinţa noastră clară că am păcătuit, că sufletul nostru se află în mâna tare a dreptăţii

lui Dumnezeu - dar faptul acesta tot nu ne va mântui. Mântuirea noastră nu se săvârşeşte prin aceea că noi ne recunoaştem pierzarea, ci prin faptul că noi punem mâna, adică ne însuşim pe deplin mântuirea, care

ne este pregătită, făurită şi dăruită în Domnul Isus Cristos. Un om care nu vrea să privească la Domnul Isus, ci se încăpăţânează doar să-şi constate propriile păcate şi propria pierzare, aminteşte povestea cu băiatul care a scăpat un ban în gura canalului de pe stradă - apoi a rămas ore întregi acolo, găsindu-şi mângâierea să-şi spună mereu: „Chiar pe aici s-a rostogolit banul! Chiar printre aceste două fiare l-am văzut cum a alunecat în canal!” Bietul băiat!